– De ce ni l-au luat pe tata de acasă? întreba ea când erau amândouă în pat, spate în spate, ca două surori.

– Păi, nu-ţi spusei d-o sută dă ori? zâmbea maică-sa în întuneric.

– Mai spune-mi încă o dată, zicea fata.

– Diavolii comunişti, spunea Aurica. Tu nu te născuseşi încă. Erai aci, creşteai în pântecu' meu. Se întorcea către ea, îi lua mâna şi i-o punea pe pântecul ei tare şi drept, ca o scândură. Erai acolo de patru luni şi taică-tu te aştepta şi îşi făcea planuri. Îşi făcea vise cum o să te crească. Doamne, ce fericit era. Ca un copil. Dacă-i băiat, spunea, o să-l învăţ trântă. Uite, zicea, la cinşpe ani feciorul meu o să pună cu spatele în ţărână pe oricine se încumetă să se ia cu el la trântă. Şi dacă-i fată o s-o-nvăţ să danseze. Când ieşim la horă nimeni nu o să danseze mai bine ca fata mea. Cu capu' sus şi pieptul în afară şi scăpărând din călcâie. Şi fie ce-o fi, fată, băiat sau pui de drac, am să-l învăţ să călărească. Dumineca o să ne îmbrăcăm la ţol festiv şi o să plecăm prin sat călare. Ca boierii.

Şi uite-aşa, într-o bună zi au apărut diavolii comunişti. Veniseră de la Bucureşti. Cică să ne convingă să intrăm în colectivă. Adică, ce să mai ne ascundem după degete, să ne ia pământul, pământul pe care ni-l lăsaseră bunicii mei şi ai lui taică-tu. Auzisem noi nişte zvonuri de prin alte sate, dar nimănui nu-i venea să creadă. Prea erau ciudate zvonurile alea. Se zvonea că noul guvern comunist vroia ca toţi să intrăm în colectivă, şi că la ăia care nu vroiau să semneze le punea pistolu' la cap. Cum se poate aşa ceva, ne întrebam noi? Cum, adică, să le dăm lor pământul nostru? De unde să mai punem mâncare pe masă, dacă dăm altora pământul nostru?

Cum îţi ziceam, într-o zi doi miliţieni îmbrăcaţi frumos aşa, în uniforma lor albastră, parcă îi văd ş-acu, cu chipiu pe cap şi cu bastoanele lor negre în mână, ne-au bătut la uşă.

– Hai la primărie, Tudore, i-au spus lui taică-tu.

– Păi, ce treabă am io la primărie? i-a întrebat el râzând. La primărie duceţi-vă voi. Io n-am nicio treabă acolo. Când o să am treabă, mă duc. Da' acu'... n-am treabă.

– Tudore, a zis unul dintre miliţieni, uitându-se la podeaua prispei, aşa, plictisit, vii de bună voie sau mai chemăm încă patru oameni şi te luăm pă sus? Hotărăşte tu, că pentru noi tot aia e.

Taică-tu şi-a pus pantofii şi a luat-o înspre primărie. Fluiera ca şi când s-ar fi dus la horă, şi umbla înalt şi drept şi frumos ca un prinţ, de-mi era mai mare dragu' să mă uit la el. Doamne, cum îl mai iubeam. Îl iubeam pentru cum mergea şi pentru cum râdea, şi pentru cum vorbea. Iubeam fiecare bucăţică din el. Mergea pă drum de parcă cooperativa agricolă era aşa, o glumă, iar el avea să îi convingă să-l lase în pace şi să se întoarcă acasă liniştit. Dar io ştiam ce ştiam. Aşa că m-am îmbrăcat fuguţa şi m-am luat după el. Când am ajuns acolo însă încuiaseră deja uşile. Am dat iute ocol primăriei şi m-am oprit sub ferestrele încăperii unde ştiam că îl duseseră. Acolo să adunau, că era încăperea mai mare. Ferestrele erau pe jumătate deschise, că era vară, aşa că io auzeam tot ce să vorbea înăuntru, mai ales că să-ncinsese tărâţa-n ei, şi răcneau din toţi bojocii.

– Ce, mă, spunea taică-tu furios, vreţi voi, adică, să vă dau io semnătură că puteţi să-mi luaţi pământul şi animalele? Adică, aşa, bună ziua, dă-mi toporu'? Păi, ce, credeţi c-am nebunit? Adică să muncesc io cot la cot cu toţi beţivii satului, cu toţi puturoşii, cu toate scursurile, cot la cot cu Adrian Nebunu şi cu fata lui Zoe care are boala copiilor? Şi p-ormă să ne-mpărţim munca? Asta vreţi voi? Păi, ce, credeţi c-am bolunzit? Nici în ruptu' capului! Luaţi hârtia asta şi băgaţi-vi-o unde vă vine mai bine. În cur, zic io!

– Măi, Tudore, unul dintre miliţeni îi spunea cu milă, de parcă vorbea cu un copil prost, măi Tudore, toţi o să semneze. Toţi! Păi, tu vrei s-ajungi în puşcărie? Tu crezi că ursu' joacă de voie, mă? Te-ai prostit dă tot? Dă ce eşti catâr, mă?

– Am văzut noi şi alţii ca tine, zicea o voce necunoscută. Până la urmă toţi au semnat. Da' unii au ajuns mai întâi în puşcărie, ca duşmani ai poporului.

– Tu cine eşti, mă? am auzit vocea lui taică-tu. Că de loc nu eşti de la noi din sat, nici din satele din prejur. De unde drac ai mai răsărit şi tu?

– Pe mine m-a trimis partidu', striga veneticul cu o voce subţire.

– Nu ştii cine este to'arşu' Wilfred Câmpeanu? a zis unul dintre miliţieni plin de respect. To'arşu' Câmpeanu este şefu' comitetului dă colectivizare peste tot judeţu' Ilfov.

– Măi, Wilfrede, zicea taică-tu, tu ştii dă când avem noi pământu' ăsta? Şi, la urma urmelor, ia stai să te-ntreb io, ce fel de nume românesc e ăsta, Wilfred? Unde dracu erai tu şi ai tăi când noi am luat în proprietate pământu' ăsta? Păi, io am hrisoave cum că stră-stră-bunicul meu, unu care să chema Mutu Ioniţă, a primit bucata asta dă pământ drept răsplată pentru eroism la Plevna. Eroism, mă, Wilfrede, auzi? Şi-a lăsat, adică, oasele la Plevna ca să avem şi noi o bucată dă pământ, să nu crăpăm dă foame. Aşa că, ascult-aici, pământu' meu o să rămâie pentru copiii mei, iar tu şi comisia ta vă puteţi duce învârtindu-vă unde ş-a-nţărcat dracu' iapa.

Pă urmă am auzit un zgomot aşa, cum să spun, o mare tulburare înăuntru, ca şi când s-ar fi mutat mobila, şi nişte gemete şi scremete, ca şi când să ducea o luptă pă viaţă şi pă moarte în camera aia, şi câteva secunde mai târziu un pistol aşa, cam cât mâna mea, poate un piculeţ mai mare, de, ştiu io, a zburat pă fereastră. A spart geamu', au sărit ţăndări peste tot, şi pistolul a căzut aşa cum era, negru şi plin dă unsoare, la picioarele mele.

– Păi, bine, mă, bâzdâganie, mă, slăbănogule, am auzit io vocea lui taică-tu, tu crezi că io mă sperii dă pistolu' tău? La ce-ai tu trebuinţă dă pistol? Vrei să mă-mpuşti ca să-mi iei pământu'? Păi, uite că te trimit io după pistol, slăbătură!

Şi până să mă dezmeticesc, văd umbra asta, mai mare decât pistolu' dă data asta, văd umbra asta, zic, care zboară prin ferestre, le face ţăndări, sfarmă cercevelele, şi p-ormă văd un lungan care cade-n cur pă iarbă chiar lângă mine. Era, săracu', da-r-ar sărăcia peste el, tăiat pă faţă, se ţinea cu o mână dă şale şi încerca, da' nu putea să să ridice în două picioare. Iar din cameră se auzea acu o bătălie în regulă. Am fugit repede către fereastra spartă, m-am agăţat de pervaz şi m-am ridicat ca să văd ce se petrecea 'năuntru.

Erau patru şi toţi îl apucaseră pe taică-tu şi se luptau cu el ca nişte câini cu ursu', şi el îi zvârlea de pereţi, şi ei săreau din nou la el, şi doar cu chiu cu vai l-au pus la pământ, şi asta numai pentru că era locu' mic, n-avea loc Tudor al meu să să-nvârte ca să scape de ei. Câte unu' îi ţinea braţele. Al treilea, care rămăsese în picioare, îi dădea cu picioru', cu pantofu' lui negru lăcuit, în cap, usca-i-s-ar picioru' să i se usuce, şi în cârje să dea Dumnezeu să ajungă, ca un şarpe să să târască! Iar al patrulea îl ţinea de păr şi îi dădea cu pumnul în faţă, îl umpluse pe bietu' taică-tu de sânge, de-i curgea şi din nas şi din gură. Şi mă durea, fată, mă durea de durerea lui. Am răcnit la ei cât mă ţineau bojocii, i-am afurisit, da' parcă ce, să uitau ei la mine… Am dat din nou ocol primăriei şi am bătut cu pumnu-n uşă, am dat cu picioarele, degeaba. N-a venit nimeni să deschidă uşa. Când m-am întors din nou la fereastră, tovarăşu' Câmpeanu încă nu era sigur că vrea să meargă în două labe din nou, mânca-l-ar canceru' pe unde-o fi acu, da' lu' taică-tu îi legaseră mâinile la spate cu o cureluşă, şi unu' dintre miliţieni vorbea la telefon.

– Da, to'arşu' secretar, zicea el gâfâind după luptă. Da! I-a zmucit din mână pistolu' lu to'arşu' Câmpeanu şi l-a aruncat afară pă fereastră. P-ormă l-a aruncat şi pă to'arăşu' Câmpeanu pă fereastră. Cum? Nu, to'arşe secretar, cum să vă iau io la mişto pă dumneavoastră? Daa, l-a aruncat pe to'arşu' Câmpeanu pă fereastră. Noi? Ieram şi noi acolo, da' până să ne dumirim ce avea dă gând să facă… Nu, suntem la parter. To'arşu' Câmpeanu? Păi, to'arşu' Câmpeanu zice că-l doare un pic spatele, da' io cred că nu are nimica aşa, grav. Şi acu' ce facem cu agitatoru' anticomunist? E legat, aici, pă podea. Am înţeles, to'arşu' secretar. Atunci aşteptăm.

Juma de oră mai târziu un jep verde a venit în mare viteză, s-a oprit în faţa primăriei şi din el au ieşit patru zdrahoni tineri îmbrăcaţi în hăini dă piele. Într-o fugă au intrat in clădire şi tot într-o fugă au ieşit târându-l pe taică-tu după ei, aşa cum era, legat fedeleş şi plin de sânge pe faţă. L-au aruncat în jep, au sărit şi ei înăuntru, şi duşi au fost.

Atunci l-am văzut pentru ultima oară.

Tu ai venit pe lume patru luni mai târziu.

Raluca se ridică de pe pat şi ieşi din casă, dar în loc să iasă pe poartă şi să o ia pe drum, dădu ocol casei, străbătu curtea şi se strecură printr-o gaură în gard. Soarele de vară coborâse acum, venise seara, şi căldura mai scăzuse puţin. În faţa ei, printre stejarii bătrâni apăru umbra neagră a casei lui Mircea Potircă. Un câine mare şi lăţos lătră doar o dată, dar se potoli imediat, plecă capul şi începu să bâţâie din coadă.

Fata privi în dreapta, apoi în stânga ca să fie sigură că nu e nimeni prin prejur, apoi intră repede în curtea vecinului, fugi până la gardul casei şi îl sări cu uşurinţă, băieţeşte, dintr-o mişcare. De aici trecu o potecă îngustă, şi merse în pas întins către un şanţ adânc, plin de nămol rămas de la ultimele ploi. Coborî binişor pe panta şanţului, apoi făcu o săritură peste nămolul din fundul şanţului. Se apucă cu mâinile de nişte tufişuri şi se trase sus pe cealaltă parte. Se afla acum în mijlocul câmpului. Raluca se mişcă repede, fără să şovăie, fără să stea pe gânduri. În faţa ei erau ţăruşii pe care se urcau pătlăgelele, iar mai la dreapta se întindea parcela cu cartofi. Scoase iute din buzunarul pantalonilor un sac de pânză şi intră între tulpinile roşiilor. Începu să rupă câte două pătlăgele – din cele mai coapte – şi să le bage repede în sac. Mirosul proaspăt al vrejului de pătlăgea îi izbi nările, şi îşi dădu seama că îi era foame. Nu numără pătlăgelele adunate, dar când simţi că sacul era suficient de greu, se opri din cules şi se grăbi să treacă în partea ogorului unde erau cartofii.

Acum treaba devenea mai grea, căci trebuia să se lase în genunchi, să scormonească cu unghiile şi să scoată cartofii din pământ, unul câte unul. Lăsă sacul din mână ca friptă când auzi un zgomot în spatele ei. Se răsuci ca muşcată de şarpe, cu inima zbătându-i-se în piept. Chiar în spatele ei, în genunchi, era colega ei de clasă, Oana Dobre. Mâinile îi erau negre de lut şi săpa pământul repede, repede, ca un câine. Timp de o secundă cele două fete se priviră în ochi. Apoi, fără a-şi spune niciun cuvânt, amândouă îşi plecară privirea şi continuară să scormone în brazda neagră. Când Raluca adunase şase, şapte cartofi mai măricei în plasă se ridică şi ieşi repede din câmp. Oana rămase în continuare în genunchi săpând în jurul plantelor de cartof.

– Păi, da, se gândi Raluca, Oana are nevoie de mai mulţi cartofi pentru că are cinci fraţi mititei.

Mergea acum cu mare atenţie, privind cu frică în jurul ei. Ştia ce are de făcut dacă ar fi întâlnit vreun funcţionar de la primărie, sau vreun miliţian, sau vreun paznic al cooperativei. Trebuia să arunce imediat sacul şi să o rupă la fugă. Pericolul cel mai mare ar fi fost dacă o prindeau cu sacul în mână.

Îşi aminti cum cu vreo doi ani în urmă, Moş Dincă, paznicul de la Ceape, o prinsese cu o pungă de fasole verde. O apucase de mână şi rânjea la ea cu un aer furios şi satisfăcut. Era probabil pe jumătate beat, şi i se citea pe faţă plăcerea de a fi prins pe cineva în plasă. Raluca nu încercase să fugă. Se întorsese spre el şi îl privise în ochi, fără teamă.

– Moş Dincă, spusese, ne e foame. N-avem nimic, nimic, dă mâncare-n casă.

Bătrânul se oprise ca fulgerat. Cine ştie ce gânduri îi treceau prin cap, dar, încet–încet slăbi strânsoarea şi îi dădu drumul de mână. Raluca se întorsese pe călcâie şi plecase încetişor spre casă. Inima îi bătea să îi sară din piept. Instinctiv ştiuse că nu ar fi fost bine s-o ia la fugă sau să bălăngăne punga. Aşteptase ca Moş Dincă să se răzgândească şi să o ia la fugă după ea, dar bătrânul rămăsese pironit de pământ, uitându-se lung după ea.

Nimeni nu o opri de data asta, nici când trecu şanţul, nici când sări înapoi gardul lui Potircă, nici când intră în curtea lor. Când era pe prag Raluca auzi jelania maică-sii. Intră în casă şi îl văzu pe bătrân întins în pat, cu faţa în jos. Nu avea cămaşă pe el şi i se vedea spatele scheletic. Raluca văzu cu mirare că preţ de douăzeci de cicatrici se întindeau şi se încrucişau pe tot spatele bătrânului, de la gât pâna la brâu, fiecare cât o funie de groasă.

– Dă ce? Dă ce? Dă ce? se tânguia maică-sa, bătându-se cu pumnii în piept. Ce le-ai făcut ca să meriţi aşa ceva, dragu' meu?

– Nimic, şopti bătrânul cu vocea lui strangulată. Nu le-am făcut nimic.

– Atunci dă ce te-au bătut? întrebă Aurica uluită.

– Ca să mă frângă, răspunse cu aceeaşi voce şoptită bătrânul.

– Afurisiţi să fie şi ei şi copiii lor!. Canceru' să-i mănânce şi să le ardă casele cu ei cu tot înăuntru, urlă Aurica. Te-ai întors, fată? Fugi şi curăţă degrabă nişte cartofi şi aprinde soba. Tudore, dragu' meu, sufletu' meu, tu acu' nu te mai îngriji de nimic. Eşti acasă acu'. Lasă-te-n grija mea!

Raluca rămase înţepenită locului, privind spatele bătrânului.

– Ai văzut cum l-au bătut? se jeluia maică-sa. Ai văzut? Nici animalele nu să bat aşa, cu atâta sălbăticie! Nici animalele! Du-te, fată, şi aprinde focu'!

Raluca alese nişte vreascuri mai subţirele din grămada de lângă sobă, deschise uşiţa sobei şi le aşeză cu pricepere ca într-o piramidă cu ceva loc liber dedesubt. Apoi răsuci o foaie de ziar şi o strecură sub piramida făcută, scăpără un chibrit şi aprinse ziarul. Vreascurile uscate se aprinseră de îndată şi focul începu să pâlpâie. Bătrânul tocmai îşi punea cămaşa când auziră o bătaie la uşă. Aplecându-se de grumaz, Mircea Potircă, vecinul de peste gard, îşi lăsă pantofii la uşă şi intră.

– Bine ai venit acasă, Tudore, spuse. Uite, v-am adus nişte ficat dă vită, ce-aveam şi io prin casă. O să prindă bine, explică el, punând pe masă un pachet cam cât o cărămidă învelit neceremonios într-o foaie de ziar. Se apropie de Tudor, se şterse pe mâini de turul pantalonilor, şi dădu mâna cu el. Îl privi cu coada ochiului pe cel reîntors după atâţia ani, dar, deşi încerca să-şi ascundă mirarea, avea ochii cât cepele văzându-l cum arată.

– Da' dă unde ai ştiut, Mirceo? întrebă Aurica ştergându-şi lacrimile de pe faţă cu dosul palmei.

– Păi, ştie tot satu', râse Potircă. Ai tu, femeie, o voce care s-aude până-n capu' satului. Şi-am mai văzut-o şi pă fată sărind peste şanţ.

– Ce mai faci, Mirceo? întrebă bătrânul cu vocea lui şoptită. Îţi multumesc c-ai avut sufletu' să treci pă la noi. Cum mai merg treburile prin sat?

Mircea Potircă dădu dezgustat din mână.

– Am intrat pă mâna unor bandiţi, Tudore, spuse el trist. Jaf la drumu' mare. Am ajuns să ne furăm singuri căciula ca să nu murim dă foame. Întâi ne ia guvernu' mai tot ce muncim şi ne plăteşte ce nu curge pă gârlă. P-ormă vin bandiţii din sat, Tabără, cu toţi fraţii şi cumnaţii lui, cu verii şi cu cuscrii lui, toţi membri dă partid, toţi vopsiţi roşu, şi îşi umflă şi ei maţele şi buzunările. Şi dacă mai rămâne ceva ne mai dă şi nouă acolo, ce nu curge pe gârlă, nişte firmituri. E mai rău decât când te-au luat pă tine. Da' o să-ţi spună Aurica mai multe, ş-o să vezi şi tu cu ochii tăi. Tu acu' ia-o uşurel, pun-te pă picioare, înzdrăveneşte-te, că după cum văd io, nu te-a ţinut ăia în puf p-acolo… Ai noroc cu femeia ta. Te-a aşteptat ăştia paişpe ani ca o stâncă…

– Ştiu, răspunse bătrânul şi ochii i se umplură de lacrimi.

Imediat după ce plecă Potircă începu să plouă, o ploaie furioasă, de vară. Ploaia bătea în acoperiş şi vântul se proptea în colţurile casei. Raluca rămase trează pe patul de pe cuptor din bucătărie. Stătea pe spate cu braţele încrucişate pe piept şi se uita în tavan. Se gândea cu amar că ploaia însemna că a doua zi vor trebui să muncească în nămol, cu bocancii plini de lut, târându-se prin mocirlă toată ziua, cu umezeala care le intra în oase şi le îngheţa până şi şira spinării.

Ascultă furtuna de afară. Şi din camera de alături se auzeau zgomote, din camera pe care ea o împărţise iarnă de iarnă cu maică-sa înainte de venirea bătrânului. Timp de paisprezece ani, mama şi fiica împărţiseră patul îngust de pe cuptor, unde dormea ea acum – căci, după gătitul de peste zi, era cel mai călduros loc din casă. Dar verile se mutau amândouă în camera mare, unde patul era mai larg şi parcă un pic mai moale. Acolo se duseseră părinţii ei să se culce acum când se făcuse noapte.

Timp de o oră şi mai bine Raluca nu auzi niciun zgomot. Apoi auzi vocea mamei ei clar şi răspicat, şi, ca răspuns, bâzâitul vocii bătrânului. Vorbiră cu voce scăzută o vreme, apoi glasul maică-sii se ridică tot mai puternic, în vreme ce bătrânul nu mai răspundea nimic.

– Io sunt femeie în toată puterea, Tudore, zicea maică-sa, şi Raluca înţelese că plângea. Sunt femeie în toată puterea şi am şi io nevoi. Şi te-am aşteptat ani lungi. Paişpe ani te-am aşteptat. O viaţă de om. Şi nu ţi-am murdărit patul cu nimeni, mă auzi? Cu nimeni. Nu mi-am ridicat poalele nici măcar o dată, şi să ştii că peţitorii nu mi-au lipsit. Au dat târcoale ba unii, ba alţii. Unii care mă voiau aşa, ca femeie, şi îmi promiteau că ne ajută, pe mine şi pe fată ba cu bani, ba cu mâncare. Alţii, mai puţini, care mă vreau de nevastă. Da' io i-am scuipat şi pe unii şi pe alţii şi te-am aşteptat pă tine. Nu mi-am ridicat poalele nici măcar o dată. Şi acum c-ai venit înapoi ce să fac? Să-mi caut un ibovnic? Ce să fac io acu', Tudore?

Raluca îşi ţuguie buzele şi încercă să socotească câţi ani avea maică-sa. De ce zicea ea că e încă tânără? Ralucăi i se părea că maică-sa este bătrână, istovită. Păi, vasăzică m-a făcut pe mine când avea douăşunu de ani, se gândi Raluca. Asta înseamnă că are cât acum, treişcinci? Şi apoi, cu un şoc îşi dădu seama că bătrânul nu putea avea mai mult de patruzeci de ani.

Când se trezi în zori de zi ploaia se oprise, dar din tavanul bucătăriei curgea picătură după picătură de apă. Se ridică şi puse o găleată sub şiroiul de apă. În vreme ce făcea focul în sobă maică-sa intră în bucătărie. Bătrânul o urmă cu pasul lui ciudat de păpuşă pe sârmă, de parcă nu se putea hotărî dacă să pună tălpile pe pământ sau nu.

Aurica puse o tigaie veche şi neagră pe foc, luă două linguri de grăsime de porc dintr-un borcan şi le puse în tigaie. Când grăsimea începu să sfârâie, puse trei bucăţi mari de ficat în tigaie. Un miros greu, amărui umplu încăperea, şi Raluca simţi cum îi chiorăiau maţele de foame.

– Repede, fată, spuse maică-sa. În timp ce io frig ficatu' ăsta, tu ridică chepengu' şi urcă cu taică-tu în pod să dregeţi acoperişu'. Arată-i tu unde-i ţigla căzută, că tu ştii. Vezi c-am lăsat acolo nişte bucăţi de scândură, chiar lângă crăpătură.

Raluca ieşi din casă şi se întoarse cumpănind pe umăr scara cea lungă de lemn. O propti de perete chiar sub chepengul care ducea în pod. De sub sobă trase o cutie mare din care scoase un baros şi o mână de cuie ruginite. Îi dădu barosul bătrânului, care îl apucă de coadă cu o mână tremurândă şi făcu trei paşi şovăielnici pe scara către pod. La al patrulea pas barosul îi scăpă din mână şi ateriză cu un zgomot surd pe podeaua bucătăriei. Bătrânul coborî încetişor de pe scară şi se aşeză gâfâind pe unul dintre scaunele din bucătărie, fără să ridice ochii din podea. Aurica privi toată scena fără să spună niciun cuvânt.

– Lasă-l păcatelor de acoperiş, spuse ea într-un târziu. Aşezaţi-vă să mâncăm câte ceva. Pe trei ştergare albe puse trei străchini adânci şi în fiecare puse câte o bucată de ficat şi câteva felii de pâine. Raluca privi cu mirare cum maică-sa punea doar în farfuria bătrânului şi nişte roşii tăiate în bucăţele mici şi un cartof fiert. Ambele femei mâncară repede şi cu poftă. Bătrânul molfăia pâinea încet, după ce muiase nişte miez în sosul lăsat de bucata de carne din farfurie. Raluca văzu cum maică-sa se opri din mâncat, luă cartoful din farfuria bătrânului, îl coji, şi îl turti până când era doar o pastă albă, apoi îl puse din nou în farfuria lui. Bătrânul îşi umplu furculiţa cu această pastă şi o mestecă îndelung cu bărbia tremurândă. Raluca îşi aminti că tot aşa îi tremurau picioarele unui câine vagabond, flămând, pe care ea îl adunase de pe stradă şi căruia îi pusese înainte nişte resturi de mâncare cu un an în urmă.

Când terminară de mâncat, Aurica se ridică fără nicio vorbă şi îşi luă dintr-un cui „haina de ploaie”, o pungă mare de plastic de gunoi în care decupase o gaură pentru băgat capul şi încă două în lateral, pentru braţe. Şi-o trase peste cap şi se întoarse către fată.

– Hai să mergem, spuse ea. Diavolu' ăla de Tabără abia aşteaptă să întârziem câteva minute ca să ne taie la bani dă pă ştatele de plată.

Raluca îşi luă şi ea haina de ploaie şi îşi târî fără convingere picioarele urmând-o pe maică-sa afară din casă. Ieşiră fără să îşi ia rămas bun de la bătrân, şi în spatele lor uşa rămase deschisă, lăsând să intre zgomotele dimineţii de vară. Cântau cocoşii, se bucurau păsările în pomi, şi undeva în depărtare lătra un câine întărâtat numai el ştia pe cine. Mirosea proaspăt, ca după ploaie. Când ajunseră la poartă, Raluca întrebă:

– Da' el de ce nu vine cu noi la muncă?

– Adicătelea cine-o fi el? şopti maică-sa aspru, uitându-se peste umăr spre casă. Despre cine vorbeşti tu? Adică ce vrei să spui, el? Te-ai prostit dă tot? Omu' din casă ie taică-tu! M-ai auzit, fată? Taică-tu. Bagă-ţi bine la tărtăcuţă. El e taică-tu.

– Păi, da, spuse fata privind cu îndărătnicie în jos, el, adică tata, dă ce nu vine cu noi la muncă?

– Păi, ţi s-a părut ţie că poa' să dea la furcă zece ore? Sau să plivească? Sau să sape? Aşa ţi s-a părut?

Maică-sa se apropie cu nasul de faţa ei şi îşi ridică palma dreaptă. Ralucăi îi era frică de palma dreaptă a maică-sii. O simţise pe pielea ei de multe ori de-a lungul anilor, ba când îşi făcuse de cap la şcoală, ba când ceruse voie să se ducă la horă cu Ghiorghiţă, ba când încercase să scape de praşilă într-o vară, prefăcându-se că e bolnavă. Dar îşi învinse frica şi puse încă o întrebare care de fapt mai mult îi scăpă din gură.

– Şi acu' ce facem, mai hrănim o gură?

– Şi ce altceva ai vrea să facem, tu, filozoafo? strigă maică-sa înfuriată. Să-l aruncăm în stradă? Ai? Să-l punem pe gard? Uite, chiar aşa. O să-l hrănim şi o să-l îngrijim. Tu şi cu mine. Până s-o pune pă picioare. Şi dacă nu să pune niciodată, asta este, o să-l ducem în cârcă toata viaţa. Tu şi cu mine. Până la sfârşitul zilelor. Pricepuşi acu'?

Raluca nu răspunse nimic, pentru că peste umăr văzu umbra bătrânului care se oprise în pragul casei. Grabnic, amândouă femeile trecură podeţul din faţa casei, şi o luară pe drum către câmp.

În urma lor bătrânul se întoarse în bucătărie cu pasul lui ciudat, de păpuşă pe sfori. Privi către barosul care rămăsese pe podea. Se aplecă cu greu şi începu să caute prin lada cu scule care stătea într-un colţ. După o vreme găsi ceea ce căuta, o bucată de frânghie groasă. O încercă în mâini ca să vadă cât de rezistentă era, şi încuviinţă din cap, mulţumit.

Raluca şi maică-sa se întoarseră de la muncă în jurul orei şase. Intrară cu paşi obosiţi pe prispă unde îşi lepădară bocancii plini de noroi. Ţinându-se cu mâna de şale, Aurica îşi scoase şi ciorapii uzi şi îi întinse la soare pe prispa de cărămidă, să îi usuce. Bătrânul nu era nici în bucătărie, nici în camera mare, aşa că Aurica, după ce îl strigă de câteva ori, se repezi desculţă afară din casă şi dădu ocol până în şopron, cu mâna la gură.

Cu o amestecătură de groază şi uşurare, Raluca auzi urletele maică-sii care pluteau peste tot satul, inumane, sfâşietoare, parcă venind de la un animal ciudat, schingiuit, care trăia în pădure. Închise ochii şi rămase pe scaun acoperindu-şi faţa cu mâinile aproape un minut întreg, o eternitate, înainte de a-şi aduna curajul de a se ridica de pe scaun şi de a se îndrepta către şopron.